Visul lui Dan Puric

Text: Andreea Zaharie (blog)

O aseară agitată cu multe umbrele.  Oameni dârdâiţi şi suflete dornice.  Teatrul Dramatic, vineri seara, ora 20.  Acolo ne-am întâlnit, domnule Puric.
Eram atât de banal îmbrăcată şi tot ce purtam pe mine era de prisos când ai apărut.  După atâtea înţeles şi atâtea neînţelesuri, aveam nevoie de linişte.  Mă simţeam atât de insignifiantă, când plin de eleganţă ai apărut pe scena prăfuită.  Priveai în gol şi totuşi în eternitate.  Trupul ţi se mişca haotic, atât de ordonat şi controlat, cu pasiune şi păreai atât de aproape căci îţi vedeam sângele pulsând în vene.
Eşti chiar scund şi ai reuşit să impui respect peste o sală plină de oameni.  Cu toţii respiram doar în pânzele tale şi acela era singurul sunet desifrabil.  Sunetele, jocul de lumini şi decorul inexistent păreau că se topesc sub păvaza mişcărilor tale.  Precum spectatorii din rândul 1, 12, 21…
Dar dă-mi voie să-ţi împărtăşesc un secret.  Am rămas îndrăgostită de umbra ta.  Era departe de tine şi infinit mai mare.  La fel de jucăuşă, însă.  Parcă sufletul tău era imprimat pe cortina încremenită.  Apărea şi dispărea după bunu-i chef, surprinzându-ne ca un hoţ ce-ţi furase glasul.  Dacă nu ştiam, aş fi jurat că umbra nu era decât o (i)materializare a vocii.  Dar ştii ce e ciudat?  Că uneori te umbrea.  Da, da, umbra ta.  Las-o acasă data viitoare.
Şi blitzurile.  Interzice-le.  Îţi imortalizau câte o trăire, dar atât de schimonosit încât părea smulsă cu totul de fiinţa ta.  Trebuia să fii acolo ca să simţi cum valuri de lumini şi umbre şi energie se revarsă din trupul unui singur om.
Sala era prea mică.  Toate mişcările reverberau ca un ecou, nervoase că nu se pot manifesta în toată plenitudinea lor. Şi asemenea unui vis ce nu încape într-o biată cutie craniană, tânjeam să te evadez într-o altă dimensiune.  Am închis, naivă, ochii, simţind cum scurte adieri, neînchipuite păreri doar, ale unduirilor tale, se iveau reveriei mele.  Până am despărţit pleopele, pierdusem o lacrimă.  Stai liniştit, doar ca semn de mulţumire pentru florile imaginare pe care mi le-ai aruncat.  Mă aşteptam să faci asta la prima întâlnire.
Am deschis una dintre umbréle şi úmbrele tale m-au condus galant spre casă.
Vei vrea oare să mă mai vezi?  Aş fii şoptit la despărţire: „Vreau să-ţi aud glasul, domnule Puric!”.  Şi ca lovit de o temătoare unduire să te fii întors, să mă vezi şi să ştii cât de ascunsă am stat sub păvaza liniştii, în întuneric, în umbra ta.
O oră jumate e prea puţin pentru a visa.

No related posts.